Pun capul pe pernă şi privesc spre perdelele albe ascunse sub draperie. Geamul e deschis şi în cameră intră mici stropi de apă. Ascult murmurul frunzelor, lătratul obositor al câinilor, motoarele maşinilor şi sunetul pe care îl iubesc, şuieratul trenurilor.
Omul sărac se gândeşte în ce parte a ţării va ajunge de data asta şi cum îşi va trăi viaţa mizerabilă încontinuare, omul cu bani se scârbeşte de gumile lipite pe scaunul de lângă el, mizeria de pe geamuri, mirosul de transpiraţie şi praf, iar omul normal face abstracţie de gunoaie sau necazuri şi îşi spune că nimic nu e mai frumos decât mersul cu trenul. Să deschizi geamul, să-ţi fluture părul în voia vântului, să te laşi mângâiat de soare, apoi să admiri luna şi stelele, să pleci fără să ştii unde, să plouă, iar tu să îţi scoţi picioarele pe geam şi să simţi pentru câteva secunde cum sângele parcă ţi se răceşte, să crezi că poate cineva, acolo unde vei ajunge, te aşteaptă şi te iubeşte, să simţi că nu eşti singur şi să ştii exact ce înseamnă fericirea.
Fiecare sunet are rolul lui. Vântul mă duce într-o lume mai bună, mai protectoare, iubitoare, şinele, sunetul de metal mă trezeşte la realitate, iar şuieratul trenului anunţă că am ajuns.
