O cameră fără sfârşit

Camera e întunecată, geamurile sunt murdare, în colţuri se adăpostesc familiile de păianjeni, iar mirosul este caracteristic unei locuinţe pline de praf.
Închid uşa, iar o dată cu aceasta moare ultima rază de lumină, care venea de pe hol. Închizând ochii, înmărmurită de spaimă, păşesc desculţ pe podeaua ce scârţâie la fiecare pas. Nu ştiu de ce m-am hotărât să intru în încăperea asta în care nu au apucat să ia naştere visuri noi de copil şi în care au murit amintirile triste.
Pipăi peretele umed din cauza ploii, ştergând în acelaşi timp mizeria de pe el. Ajung în dreptul unui geam imens, ce nu-l mai văzusem până atunci. Încerc să privesc dincolo de sticlă, însă nu zăresc nimic. Sunt numai eu, înconjurată de negru, pierdută parcă într-o altă lume.
Încep uşor, uşor să mă acomodez cu întunericul. Mai fac câţiva paşi şi...ce văd? Un pian. E prăfuit, scrijelit, dar încă reproduce sunetul acela rece, dar cald în acelaşi timp, ce-ţi provoacă de fiecare dată o senzaţie de frică, melancolie, iubire sau ură. Nu mai ştiu în ce colţ de cameră sunt, nu mai ştiu dacă visez sau e realitate, nu mai ştiu cu ce scop am intrat aici.
Încep să cânt puţinele melodii pe care le cunosc. Frigul îmi pătrunde în oase. Cu mâinile îngheţate continui să apăs clapele pianului. Închid din nou ochii şi transform toate amintirile ce-mi vin în cap în melodii. Fiecare notă joasă simbolizează tristeţea de care m-am izbit uneori, iar notele înalte, fericirea şi succesul de care am avut parte, împreună, formând o adevărată simfonie şi în acelaşi timp viaţa mea.
Mă opresc din cântat. Ascult liniştea cu atenţie, „zgomotul”, ţiuitul, deranjându-mă. Plec de la pian, ridicându-mă de pe scaunul care poate a aparţinut cândva unui adevărat maestru.
Nu ştiu în ce direcţie să mă duc. Vreau să ajung la un întrerupător şi să văd ce mai ascunde camera asta. Merg în dreapta, sigură pe mine, că va veni momentul când mă voi izbi de perete. Număram fiecare pas. La al patruzecilea am simţit mirosul neplăcut de mucegai şi pentru prima oară m-am bucurat. Am luat-o la dreapta, de-a lungul zidului. Am nimerit într-un final un fel de întrerupător. Entuziasmată am apăsat, însă lumina nu s-a aprins. În câteva secunde pianul a început să cânte singur melodia inventată de mine cu zece minute în urmă, aceleaşi note ce-mi simbolizau viaţa.
Speriată, am început să alerg, simţind că cineva parcă mă urmăreşte. Singura dorinţă era să scap de acolo. Ultima amintire din acea încăpere a fost prăbuşirea mea la pământ şi sunetul melodiei.
M-am trezit apoi în camera mea. Eram sigură că nu am visat şi în acelaşi timp curioasă să aflu cine m-a salvat.