Ploaia te schimbă

Mă plictisesc cumplit şi ploaia continuă să-şi trimită picăturile de apă pe pământ. Ticăitul enervant al ceasului de pe birou mă duce la exasperare. Timpul trece, iar eu stau şi mă holbez la geamul pictat de stropi. Deschid nervoasă fereastra şi totul se schimbă. Ridurile de supărare, ce se formaseră pe fruntea mea, dispar ca prin magie, genele arcuite şi negre poartă acum pe vârful lor picături minuscule de apă mângâindu-mi prin mişcări încete ochii obosiţi.
Sunt calmă acum. Aerul nepoluat îmi limpezeşte pe loc mintea. Murmurul plăcut şi
liniştitor al frunzelor copacilor, la contactul cu apa, mă trezeşte la realitate: e o nouă zi din viaţa mea.
Îmi fac curaj şi întind mâna spre cerul senin, de un albastru închis. După doar câteva secunde o retrag. Stropii se scurg cu repeziciune de pe degetele mele. Consider că am fost curăţată de toate păcatele ce le-am înfăptuit până în ziua de faţă. Sufletul meu e acum curat, inima bate din nou pe acel ritm domol şi normal, privirea nu e aceeaşi, e mai încrezătoare, iar degetele nu îmi mai tremură de emoţii neexistente, ca înainte. Păşesc hotărâtă către uşă. O deschid fără pic de frică. Mulţimea infinită de picături de ploaie mă udă din cap până în picioare. Ador sentimentul şi încep să râd singură. Obosesc destul de rapid şi cad răpusă pe iarba moale, ce e ornată şi ea de apă. Mă uit împrejur şi de abia acum văd oamenii de pe stradă ce se uită cam ciudat la mine, însă noul meu comportament îmi spune să mă simt în continuare bine. Totuşi privesc ceasul meu(aburit acum) de mână, încercând să descifrez ora. Într-un sfârşit văd clar: 17:30. Mă ridic şi mă îndrept către uşa de la intrare. O deschid şi fug către camera mea, lăsând urme de apă peste tot.
Mă schimb în haine uscate şi mă gândesc: Poate noul meu caracter e darul ploii pentru mine, sau e una dintre minunile micilor stropi de ploaie? Voi încerca să găsesc un răspuns logic şi credibil în următoarele zile.

Childhood

Mă numesc Leicy şi vreau ca seara asta să scriu a 99a compunere din micul, dar marele meu jurnal cu amintiri.
E trecut de ora 23, iar singura mea prietenă e ceaşca de cafea. Stropii ploii cad acum plictisiţi parcă, pe sticla mizerabilă. Am 24 de ani, iar spălatul geamurilor mi se pare o pierdere de vreme : oricum a doua zi se vor murdări, gândesc eu de fiecare dată, când zăresc mizeria prelingându-se odată cu apa.
Dar să schimbăm subiectul şi să trecem la lucruri sensibile, impresionante, cum ar fi copilăria mea.

LEAGĂNUL COPILĂRIEI

Mă aşez emoţionată pe un scăunel necunoscut mie. Oare ce sentiment îmi va invada acum sufletul? Închid ochii, genele căzând greoi pe pielea albă, pură, catifelată de copil. Un zâmbet sincer a pus stăpânire pe faţa mea. Vântul îmi dansează zglobiu prin buclele negre şi dese. Nu...nu vreau să mai deschid ochii...atunci prima mea dorinţă apare: să nu uit niciodată clipa asta.
Şi...iată-mă acum, cum stau pe canapeaua de piele, în sufrageria mare şi răcoroasă, sorbind cu lene din cafea şi amintindu-mi de copilărie.

PRIMUL PAS SPRE NECUNOSCUT

1 an şi jumătate

Stau plictisită pe jos. Toată lumea trece pe lângă mine şi afişează instant un rânjet. Eu nu reacţionez. Vreau să mă ridic, vreau să stau în picioare. Mă încrunt nervoasă, dorindu-mi la disperare să fiu ca cei din jur: mare.
Îmi încordez cu forţă abdomenul şi picioarele şi sunt hotărâtă: MĂ RIDIC!
Treptat, treptat, parcă devin din ce în ce mai înaltă. Brusc simt o senzaţie de asprime sub tălpi, e covorul nou. Lumea işi întoarce mecanic capul spre mine. 10-20 de perechi de ochi mă priveau cum păşesc graţioasă spre braţele ce tremurau parcă de entuziasmare ale mamei. Păşeam spre necunoscut...

Acum închei odată cu înghiţirea ultimei guri de cafea.
.ORA 24.