Mă plictisesc cumplit şi ploaia continuă să-şi trimită picăturile de apă pe pământ. Ticăitul enervant al ceasului de pe birou mă duce la exasperare. Timpul trece, iar eu stau şi mă holbez la geamul pictat de stropi. Deschid nervoasă fereastra şi totul se schimbă. Ridurile de supărare, ce se formaseră pe fruntea mea, dispar ca prin magie, genele arcuite şi negre poartă acum pe vârful lor picături minuscule de apă mângâindu-mi prin mişcări încete ochii obosiţi.
Sunt calmă acum. Aerul nepoluat îmi limpezeşte pe loc mintea. Murmurul plăcut şi
liniştitor al frunzelor copacilor, la contactul cu apa, mă trezeşte la realitate: e o nouă zi din viaţa mea.
Îmi fac curaj şi întind mâna spre cerul senin, de un albastru închis. După doar câteva secunde o retrag. Stropii se scurg cu repeziciune de pe degetele mele. Consider că am fost curăţată de toate păcatele ce le-am înfăptuit până în ziua de faţă. Sufletul meu e acum curat, inima bate din nou pe acel ritm domol şi normal, privirea nu e aceeaşi, e mai încrezătoare, iar degetele nu îmi mai tremură de emoţii neexistente, ca înainte. Păşesc hotărâtă către uşă. O deschid fără pic de frică. Mulţimea infinită de picături de ploaie mă udă din cap până în picioare. Ador sentimentul şi încep să râd singură. Obosesc destul de rapid şi cad răpusă pe iarba moale, ce e ornată şi ea de apă. Mă uit împrejur şi de abia acum văd oamenii de pe stradă ce se uită cam ciudat la mine, însă noul meu comportament îmi spune să mă simt în continuare bine. Totuşi privesc ceasul meu(aburit acum) de mână, încercând să descifrez ora. Într-un sfârşit văd clar: 17:30. Mă ridic şi mă îndrept către uşa de la intrare. O deschid şi fug către camera mea, lăsând urme de apă peste tot.
Mă schimb în haine uscate şi mă gândesc: Poate noul meu caracter e darul ploii pentru mine, sau e una dintre minunile micilor stropi de ploaie? Voi încerca să găsesc un răspuns logic şi credibil în următoarele zile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu