In sfarsit am ajuns. Am ajuns la marginea prapastiei. La orizontul ce desparte fericirea falsa de oribila melancolie.
Ma uit in stanga, dreapta, jos, sus. Inima imi bate puternic.
Am vrut sa am parte de fericire falsa. Nu am reusit! Stii ca e numai vina ta si nu faci nimic. Stai si te uiti la mine de parca ti-as vrea raul. Ti-am zis de atatea ori sa ma ajuti sa merg mai departe, sa te uit.
Aleg acum melancolia. Cum sa o simt?
Ma uit in jos, iar spuma marii se izbeste de pietrele reci cu putere. Un tremurat ma cuprinde din crestet pana in talpi. Vantul imi imprasite suvitele de par pe fata, acoperindu-mi ochii. Nu vad nimic, dar lucru asta nu ma deranjeaza. Ma apropii de prapastie cat mai mult cu pasi mici si repezi. Trebuie sa sar in apa, pentru a-mi aminti de ea, de amintiri, de tot.
Si deodata simt in mine o frica teribila. Nu ma mai pot controla. Zbor! Nu ma inalt spre cer, ci cobor intr-un alt adanc. Deschid ochii si lacrimez din cauza vantului. Vuietul lui imi da fiori. Cat mai dureaza? Vreau sa inot, sa simt apa cum se prelinge pe fata mea. De ce nu se mai termina? Plang. E oare din cauza vantului sau am ajuns in zona melancolica? Vad doar lacrimi care picura cu rapiditate.
Ma uit la ceas. Au trecut 15 minute si nu am ajuns in apa. Asta e melancolia?
Brusc imi apar imagini cu ea, cu rasul ei, ascunsul sub banci, dansatul tarziu, certuri de tot rasul, datul din cap si alte amintiri care nu merita dezvaluite pe "lumea blogului". Hopa! Apar ochii lui! Nu! Imi scutur capul! Pleaca!
Privesc in jos si ii vad reflexia in apa. Da cu pumnii in oglinda apei ca sa o sparga, sa se elibereze si sa patrunda din nou in mintea mea. Am emotii, da' imi trec usor cand vad ca nu reuseste. Deci acolo imi pot ascunde amintirile dureroase sau cele pe care le vreau uitate. Asta inseamna melacolia!
E bine ca voi uita de el, ca voi trai cu ea in gand oricat de departe s-ar duce, dar trist ca imi voi pierde viata zburand.
Ora 24. (A 100-a postare din jurnalul meu, Leicy)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu