Tavanul meu

Trantesc usa din camera mea si ma intind nervoasa pe jos. In coltul ochilor se ascund lacrimi de furie. A nu stiu cata cearta cu el.
Ma uit la tavan. E alb si gigantic fata de mine. Incep sa ma descarc pe el. Nu are nici o vina, dar ce sa-i fac daca sta deasupra mea ca un idiot? Ma asculta; doar e un tavan cuminte si incepe sa imi dea sfaturi imaginare: " Ar trebui sa-l uiti, sa-l lasi in spate pe undeva, traindu-ti viata la maxim, sa nu te mai interesezi de el, pentru ca il doare undeva de soarta ta, sa nu-l mai lasi sa profite de tine. Lasa-l! "
Si ma gandesc: e un adevarat prieten tavanu' asta. Il iubesc!
Profit de ocazie si ii mai povestesc petei albe gigantice cate ceva din viata mea. E un foarte bun ascultator si nu are tupeul sa se certe cu mine.
Ma las pagubasa. Renunt la el si la tot! Tavanu' e dedapt subconstientul meu, numai ca sub alta forma. Eu imi zic de fiecare data ca il las in pace. De ce e asa greu? Acuma chiar mi-ar placea sa-mi raspunda cineva, chiar si tavanul.
PS: nu e o foarte buna postare, dar am promis ca scriu ceva despre tavanul meu si trebuia sa ma tin de cuvant :)