Desculţ păşesc pe pământul umed de la ploaie. Înaintez fără să mai ştiu pe unde e ieşirea. Aud foşnete înspăimântătoare în spatele meu, dar nu mă opresc din mers. Vreau să ajung undeva, însă nu ştiu exact unde. Aş traversa toată "marea" de porumb doar ca să găsesc pe cineva. Să am cui să îi spun secretele mele.
Mă opresc brusc. Simt ceva călduţ pe faţă. Prima rază de soare din ziua aceea cu mine s-a întâlnit. Am dat la o parte porumbul, să fiu mai aproape de El. L-am privit cu ochii mijiţi de la lumină. A invadat totul în câteva clipe, dar minutele în care s-a ridicat pe cer au fost cele mai spectaculoase. Eram singură? Mai era cineva oare care admira acelaşi soare în acelaşi moment cu mine? M-am ghemuit pe pământ şi am început să zic în şoaptă diverse gânduri, secrete, întrebări. Bineînţeles că nu primeam nici un răspuns, dar tot ce conta era că în sfârşit nu le ţineam numai pentru mine.
Aud paşi. Acum regret faptul că m-a mai auzit cineva. Se apropie parcă înfricoşat de ceva. Încă nu ştiam dacă vine spre mine sau mă evită. Mergea cu spatele. Nu voia să ştiu cum arată. S-a aşezat lângă mine şi a început să îmi răspundă la întrebările pe care tocmai le pusesem soarelui. Îmi dădea sfaturi, făcea glume şi îmi vorbea de parcă ne ştiam de o veşnicie. Vocea îmi părea cunoscută, dar nu eram sigură de nimic. Am stat toată ziua în lan şi am povestit întâmplări din vieţile noastre. Fiecare dintre noi simţea că trebuie să vorbească cu cineva. După câteva ore s-a ridicat tot cu spatele la mine şi mi-a spus că e o persoană pe care o cunosc, însă nu îmi va spune cine. A plecat într-o direcţie oarecare la fel ca şi mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu