Fă-te suflet de copil!

Sunt singura persoană care nu aleargă de ploaie. Îmi place să simt că trăiesc, că sunt liberă, independentă, că sunt copil. Mă opresc câteva secunde în mijlocul trotuarului. Totul în jurul meu însă, e încă în continuă mişcare. Nimeni nu mai realizează că ploaia poate fi ceva magic.
Într-un colţ întunecat al aleii, un bătrân se uită spre cer cu o privire nostalgică. Zâmbetul din păcate i s-a şters odată cu venirea greutăţilor, a supărării sau pur şi simplu a trecerii timpului. Mă apropii fără nici o ezitare de dânsul. Îi ating mâinile tremurânde, iar el îşi întoarce chipul spre mine. Deodată, simt o căldură ciudată şi înţeleg că acesta e mesajul disperat al bătrânului, prin care mă imploră cu ochii umezi, să-i fac sufletul ca al unui copil. Ştiam amândoi că acest lucru e imposibil, însă cu sunetul stropilor de ploaie pe fundal, am început să-i povestesc ce simt eu în diferite momente. Îmi place să mă dau în leagănul din parc, să închid ochii şi să îmi imaginez pentru câteva secunde că zbor, că nimeni nu-mi poate face nimic. Când sorb cu lene din ceaşca cu ciocolată caldă într-o vineri mohorâtă, ador să cred că singura bucurie e să ascult muzică şi să admir cerul pictat în nuanţe de gri. Atunci când trec pe lângă persoana pentru care simt ceva, nu mai pot respira, abia mai ştiu să vorbesc, să merg, iar stomacul parcă mi se întoarce pe dos. Mersul cu trenul e un alt obicei plăcut pentru mine. Îmi place să deschid geamul, şuviţele de păr să mi se împrăştie în toate direcţiile, să admir lanul de grâu sau Floarea-Soarelui. Să mă gândesc că poate cândva, doi oameni îndrăgostiţi şi-au ascuns secretele într-un spic auriu. Îi povestesc bătrânului cât de minunat te simţi când strângi mâna prietenului cel mai bun, iar în loc de cuvinte de consolare îi oferi îmbrăţişări, cât de ciudat mă simt când realizez că nu pot face nimic pentru a opri timpul sau cât de copil sunt când râd fără să mă opresc la o glumă nereuşită.
Înfrigurată, îmi pun mâna rece peste inima bătrânului, iar în gând îmi spun: FĂ-TE SUFLET DE COPIL! Bărbatul a înţeles ce încercam să fac. Cu un zâmbet sincer, parcă venindu-i să plângă, îmi mulţumeşte că pentru câteva minute am reuşit să-l transform într-un omuleţ sensibil şi poate fără să ştiu am puteri magice şi reuşesc să readuc sufletul de copil într-un trup al unui biet bătrân, pentru totdeauna.
Retrăgându-mi mâna, l-am privit încă o dată şi mi-am continuat mersul prin ploaie, pe străduţa pustie.

Mă fură marea

Cu ochii închişi păşesc prin nisip, printre scoicile sfărâmate. Fiecare bucăţică reprezintă visurile moarte ale oamenilor, care fără pic de remuşcări le calcă. Zgâriată, ajung la malul mării, picurându-i stropi de sânge din talpă. Hipnotizată continui să merg prin apa sărată. Deschid ochii. Sunt înconjurată de negru, fapt care mă sperie. Încep să înot până nu mai ajung cu picioarele pe nisipul fin de pe fundul mării. Sunt departe de mal, departe de luminile oraşului, de zgomotul oamenilor sau de mirosurile de mâncăruri. Sunt doar eu, marea şi valurile. Obosesc şi încet mă scufund într-un alt abis, unul cu peşti, alge, meduze.

"Visurile neîmplinite poartă sufletul în străfunduri nedorite!"(citat-teo si ilinca)

Poveste

Nu foarte demult s-au cunoscut fără să realizeze.Îşi puneau întrebări doar uitându-se direct în ochi. Parcă nu aveau curajul să-şi deschidă gura şi să vorbească normal. Nici acum nu se ştie dacă totul a fost o făcătură din partea lui, însă ea a sperat până în ultima clipă că între ei există măcar o strânsă prietenie. Probabil cel mai bine era ca dânsa să nu fi crezut de la început nimic, pentru că ce a urmat apoi a făcut-o să regrete că l-a cunoscut. Nebăgările în seamă şi faptul că a ţinut totul înăuntrul ei au rănit-o cel mai tare. El sunt sigură că nu a relizat cât rău a putut să-i facă. Ce ştiu sigur este faptul că: atunci când mâna ei s-a împreunat cu a lui, timpul a stat în loc, inima îi bătea mult prea alert, respiraţia i se oprise, iar drumul din cameră până la scări a părut o veşnicie pentru ea. Îmi povestea fata, stând în genunchi pe iarba umedă din parc, cu lacrimi în ochi, regretând că a adus în discuţie poveste lor.
"Eram la mijloc, între ei doi, bineînţeles, m-am întors cu faţa spre el. Dormea. Abia atunci am realizat cât de frumos este. Îi simţeam respiraţia pe umăr şi îi analizam zâmbetul, pentru că, spune ea, râdea în somn, lucru care m-a înmuiat şi mai tare. M-am întors de frică, să nu se trezească. Nu ştiu dacă intenţionat sau nu, dar după câteva secunde şi-a lăsat mâna grea peste mine. Am îngheţat instantaneu şi am închis ochii, prefăcându-mă că dorm. El s-a trezit şi l-a întrebat pe celălalt dacă am ochii închişi. Ca o fraieră ce sunt, m-am ridicat, iar el, s-a uitat la mine, cerându-şi scuze că m-a trezit. De parcă era vreo şansă să pot să dorm cu mâna lui peste mine?! Aş vrea să dau timpul înapoi acum, ca să am ocazia să aud ce i-ar fi spus celuilalt dacă continuam să mă prefac că dorm. Sunt sigură că discuţiile noastre de acum încolo se vor rezuma doar la: "Salut! Ce faci?" "Bine. Tu?" "Bine. Pa!" Şi spre binele meu aş vrea să pot să îi spun PA! pentru mult timp fără să am nici un regret, dar nu ştiu dacă e chiar posibil.
E povestea lor! E poveste fetei cu aripi. :)

Secrete în lanul de porumb

Desculţ păşesc pe pământul umed de la ploaie. Înaintez fără să mai ştiu pe unde e ieşirea. Aud foşnete înspăimântătoare în spatele meu, dar nu mă opresc din mers. Vreau să ajung undeva, însă nu ştiu exact unde. Aş traversa toată "marea" de porumb doar ca să găsesc pe cineva. Să am cui să îi spun secretele mele.
Mă opresc brusc. Simt ceva călduţ pe faţă. Prima rază de soare din ziua aceea cu mine s-a întâlnit. Am dat la o parte porumbul, să fiu mai aproape de El. L-am privit cu ochii mijiţi de la lumină. A invadat totul în câteva clipe, dar minutele în care s-a ridicat pe cer au fost cele mai spectaculoase. Eram singură? Mai era cineva oare care admira acelaşi soare în acelaşi moment cu mine? M-am ghemuit pe pământ şi am început să zic în şoaptă diverse gânduri, secrete, întrebări. Bineînţeles că nu primeam nici un răspuns, dar tot ce conta era că în sfârşit nu le ţineam numai pentru mine.
Aud paşi. Acum regret faptul că m-a mai auzit cineva. Se apropie parcă înfricoşat de ceva. Încă nu ştiam dacă vine spre mine sau mă evită. Mergea cu spatele. Nu voia să ştiu cum arată. S-a aşezat lângă mine şi a început să îmi răspundă la întrebările pe care tocmai le pusesem soarelui. Îmi dădea sfaturi, făcea glume şi îmi vorbea de parcă ne ştiam de o veşnicie. Vocea îmi părea cunoscută, dar nu eram sigură de nimic. Am stat toată ziua în lan şi am povestit întâmplări din vieţile noastre. Fiecare dintre noi simţea că trebuie să vorbească cu cineva. După câteva ore s-a ridicat tot cu spatele la mine şi mi-a spus că e o persoană pe care o cunosc, însă nu îmi va spune cine. A plecat într-o direcţie oarecare la fel ca şi mine.

Trenul

Pun capul pe pernă şi privesc spre perdelele albe ascunse sub draperie. Geamul e deschis şi în cameră intră mici stropi de apă. Ascult murmurul frunzelor, lătratul obositor al câinilor, motoarele maşinilor şi sunetul pe care îl iubesc, şuieratul trenurilor.
Omul sărac se gândeşte în ce parte a ţării va ajunge de data asta şi cum îşi va trăi viaţa mizerabilă încontinuare, omul cu bani se scârbeşte de gumile lipite pe scaunul de lângă el, mizeria de pe geamuri, mirosul de transpiraţie şi praf, iar omul normal face abstracţie de gunoaie sau necazuri şi îşi spune că nimic nu e mai frumos decât mersul cu trenul. Să deschizi geamul, să-ţi fluture părul în voia vântului, să te laşi mângâiat de soare, apoi să admiri luna şi stelele, să pleci fără să ştii unde, să plouă, iar tu să îţi scoţi picioarele pe geam şi să simţi pentru câteva secunde cum sângele parcă ţi se răceşte, să crezi că poate cineva, acolo unde vei ajunge, te aşteaptă şi te iubeşte, să simţi că nu eşti singur şi să ştii exact ce înseamnă fericirea.
Fiecare sunet are rolul lui. Vântul mă duce într-o lume mai bună, mai protectoare, iubitoare, şinele, sunetul de metal mă trezeşte la realitate, iar şuieratul trenului anunţă că am ajuns.

O cameră fără sfârşit

Camera e întunecată, geamurile sunt murdare, în colţuri se adăpostesc familiile de păianjeni, iar mirosul este caracteristic unei locuinţe pline de praf.
Închid uşa, iar o dată cu aceasta moare ultima rază de lumină, care venea de pe hol. Închizând ochii, înmărmurită de spaimă, păşesc desculţ pe podeaua ce scârţâie la fiecare pas. Nu ştiu de ce m-am hotărât să intru în încăperea asta în care nu au apucat să ia naştere visuri noi de copil şi în care au murit amintirile triste.
Pipăi peretele umed din cauza ploii, ştergând în acelaşi timp mizeria de pe el. Ajung în dreptul unui geam imens, ce nu-l mai văzusem până atunci. Încerc să privesc dincolo de sticlă, însă nu zăresc nimic. Sunt numai eu, înconjurată de negru, pierdută parcă într-o altă lume.
Încep uşor, uşor să mă acomodez cu întunericul. Mai fac câţiva paşi şi...ce văd? Un pian. E prăfuit, scrijelit, dar încă reproduce sunetul acela rece, dar cald în acelaşi timp, ce-ţi provoacă de fiecare dată o senzaţie de frică, melancolie, iubire sau ură. Nu mai ştiu în ce colţ de cameră sunt, nu mai ştiu dacă visez sau e realitate, nu mai ştiu cu ce scop am intrat aici.
Încep să cânt puţinele melodii pe care le cunosc. Frigul îmi pătrunde în oase. Cu mâinile îngheţate continui să apăs clapele pianului. Închid din nou ochii şi transform toate amintirile ce-mi vin în cap în melodii. Fiecare notă joasă simbolizează tristeţea de care m-am izbit uneori, iar notele înalte, fericirea şi succesul de care am avut parte, împreună, formând o adevărată simfonie şi în acelaşi timp viaţa mea.
Mă opresc din cântat. Ascult liniştea cu atenţie, „zgomotul”, ţiuitul, deranjându-mă. Plec de la pian, ridicându-mă de pe scaunul care poate a aparţinut cândva unui adevărat maestru.
Nu ştiu în ce direcţie să mă duc. Vreau să ajung la un întrerupător şi să văd ce mai ascunde camera asta. Merg în dreapta, sigură pe mine, că va veni momentul când mă voi izbi de perete. Număram fiecare pas. La al patruzecilea am simţit mirosul neplăcut de mucegai şi pentru prima oară m-am bucurat. Am luat-o la dreapta, de-a lungul zidului. Am nimerit într-un final un fel de întrerupător. Entuziasmată am apăsat, însă lumina nu s-a aprins. În câteva secunde pianul a început să cânte singur melodia inventată de mine cu zece minute în urmă, aceleaşi note ce-mi simbolizau viaţa.
Speriată, am început să alerg, simţind că cineva parcă mă urmăreşte. Singura dorinţă era să scap de acolo. Ultima amintire din acea încăpere a fost prăbuşirea mea la pământ şi sunetul melodiei.
M-am trezit apoi în camera mea. Eram sigură că nu am visat şi în acelaşi timp curioasă să aflu cine m-a salvat.