Bantuind Copoul

Ajungem in Parcul Copou cu rolele in picioare si papucii in ghiozdan. Ne asezam pe o banca si.. " Hai sa ne punem papucii! ". Scoatem tot: sosete, tenisi, role, sacose. Era un fel de taraba, undeva, intr-un colt al parcului.
Brusc, nu-mi gasesc un papuc. Ma apuca disperarea. Ea rade la telefon, in acelasi timp, vorbeste cu tatal ei. Un caine trece prin fata noastra si atunci banuim ca el mi-a furat tenisul. " Aoleu! Cine stie pe unde mi-a ascuns cainele asta papucul!!".
Radem fara sa ne oprim din cauza disparitiei papucului meu. Cand cotrobai eu prin taraba noastra insirata pe jos, imi vad tenisul sub rola ei. Ne linistim si ne apucam plasele, pentru a ne pune rolele. Radem! Ziceai ca veneam de la piata si caram kilograme de cartofi. Ne-am strans totul, am facut curat si hai la drum cu cartofii dupa noi. Destinatia: Family Pizza. Ajungem acolo si comandam ca niste doamne ce suntem niste bauturi reci cu foarte multa gheata.
Peste cateva minute vine un baiat si lasa biletele la mesele oamenilor zicand ca e mut si ca are nevoie de bani. Ne-am trantit fetele noastre deprimante si am facut semn una alteia ca nu aveam nimic in plus de dat.
Trecem peste momentu' asta si terminam de baut. Platim si "hai in Expozitiei!!"
Stanga: cocalari, dreapta: ciudati! "Numai amenintari!".
Pasim "elegant" in Parcul Expozitiei. Lumea inca mai joaca badminton. Scoatem mp3-ul si ne holbam la oameni.
... " numai noua ni se par amuzante unele chestii "

Ciocolată, apă, portocală

Cicolata

Stau întinsă pe pat, iar în faţa mea domneşte ambalajul gol de la ciocolată. Îmi înec supărarea, mâncând dulce. Acum, ciocolata îmi va aminti de tine, iar amintindu-mi de tine mi se face rău şi daca mi se face rău, elimin ciocolata, deci, voi continua să mănânc.
Ciocolata e dulce. Ciocolata în exces îţi face rău. Tu eşti dulce, dar tu în exces dăunezi omului. Îmi rozi pereţii fragezi ai inimii mele, de parcă ar fi...ciocolată. Cum faci asta? Doar nebăgându-mă în seamă, doar stând online şi nezicând nimic!
Mă ridic şi arunc nervoasă ambalajul. Te arunc şi pe tine odată cu el. Nu ştiu cât de plăcut va fi să zaci printre sticlele goale de lapte, coji de seminţe, foi mâzgâlite, mizerii, dar meriţi pentru că pentru mine asta eşti şi nu mi-e frică să recunosc. Eşti un gunoi! Un gunoi cu ochi superbi, păr ciufulit, mâini puternice şi zâmbet adorabil.

Apă

Am nevoie de apă! Mă înnec cu tine! Eşti peste tot! Apa pură trebuie să ajute la ceva. Să te facă să pătrunzi în corpul meu, adânc, adânc, eventual în centru inimii. Să stai acolo şi să-mi controlezi bătăile, mersul sângelui, să mă ajuţi să trăiesc.
Iau o înghiţitură, dar nimic! Nu te simt! Apoi îmi amintesc ce efect a avut ciocolata asupra mea, a ta sau mai bine-zis asupra gândirii mele.
Nu mai vreau apă! Nu te mai vreau în mine. Cu toate că băutura a cam şters efectul dulcelui şi îmi amintesc parcă de faţa ta; sau defapt sunt umbre de a le tale, ce vor domni sigur în următoarele 30 de minute acolo, lângă creierul meu.

Portocală

Vitamine! Asta îmi lipseşte apoi, scap definitiv de tine! Ai fost ca un drog, dar portocla e mult mai dură şi te va învinge, va învinge răul care mi l-ai făcut zile la rând.
Iau o portocală şi încep să o decojesc la fel cum ai făcut şi tu cu mine. M-ai decojit de sentimente, m-ai lăsat goală în interior.
Simt gustul acru şi ador sentimentul.
Am trimis vitaminele să lupte împotriva ta.
Le-am zis că te vor găsi zăcând în inima mea, foarte calm.
Inima bate mai tare. A început războiul adevărat! Nu mă răneşti dacă mă sperii, să ştii! Îţi cunosc toate secretele într-o luptă.
În sfârşit sunt mai diabolică decât tine, căştig!
Brusc sunt liniştită! A funcţionat!

„ L-AM UITAT MÂNCÂND CIOCOLATĂ, APĂ ŞI PORTOCALĂ! „

Dacă vrei să uiţi o persoană anume, asta e cea mai bună metodă!

PS: Inspirată de cineva. Sunt primele trei cuvinte la care s-a gândit.

Simti cum doare

Povestea adevarata despre ea si el

Ea pleaca si odata cu ea se duc amintirile, muzica, ochii, tenul, parul, chiar si el dispare!
Se despart fara " la revedere" . E posibila doar o ultima convorbire stand fiecare in fata ecranului calculatorului lui. Asta e adevarata pasiune a iubirii? Tastant simboluri false de imbratisari si sarutari?
Dragostea adevarata e atunci cand nu stii toate secretele despre el/ea, atunci cand abia va cunoasteti, dar simtiti o atractie de care va este rusine.
Deci..unde am ramas? Ea pleaca! El pleaca! Povestea lor se pierde in infinit si iubirea la fel.
Visul ei e sa-l vada stand in fata, in carne si oase, tinand-o de mana, soptindu-i ganduri ascunse la ureche, incurajand-o, strangand-o in brate si iubind-o, sarutand-o cat mai pasional.
E un mesaj pentru voi doi! Realizeaza o data pentru totdeauna ca va iubiti sau ca macar mimati asta!
Si eu simt acum cum doare. Simt ca o alta relatie neinceputa se termina, se pierde, se duce naibii in gaura neagra a timpului!
Simti si tu? Macar putin. Atunci cand nu apuci sa tii iubirea de mana si pleaca mult prea devreme de langa tine?! Simti uneori ca ai nevoie de un el/ea care sa se joace in parul tau? Simti cum doare numai gandindu-te ca nu-l mai vezi? Simti cum doare si mai tare cand te baga in seama,iar apoi uita rapid? Simti cum doare trecutul, prezentul, viitorul?

Prapastie, Leicy, melancolie...

In sfarsit am ajuns. Am ajuns la marginea prapastiei. La orizontul ce desparte fericirea falsa de oribila melancolie.
Ma uit in stanga, dreapta, jos, sus. Inima imi bate puternic.
Am vrut sa am parte de fericire falsa. Nu am reusit! Stii ca e numai vina ta si nu faci nimic. Stai si te uiti la mine de parca ti-as vrea raul. Ti-am zis de atatea ori sa ma ajuti sa merg mai departe, sa te uit.
Aleg acum melancolia. Cum sa o simt?
Ma uit in jos, iar spuma marii se izbeste de pietrele reci cu putere. Un tremurat ma cuprinde din crestet pana in talpi. Vantul imi imprasite suvitele de par pe fata, acoperindu-mi ochii. Nu vad nimic, dar lucru asta nu ma deranjeaza. Ma apropii de prapastie cat mai mult cu pasi mici si repezi. Trebuie sa sar in apa, pentru a-mi aminti de ea, de amintiri, de tot.
Si deodata simt in mine o frica teribila. Nu ma mai pot controla. Zbor! Nu ma inalt spre cer, ci cobor intr-un alt adanc. Deschid ochii si lacrimez din cauza vantului. Vuietul lui imi da fiori. Cat mai dureaza? Vreau sa inot, sa simt apa cum se prelinge pe fata mea. De ce nu se mai termina? Plang. E oare din cauza vantului sau am ajuns in zona melancolica? Vad doar lacrimi care picura cu rapiditate.
Ma uit la ceas. Au trecut 15 minute si nu am ajuns in apa. Asta e melancolia?
Brusc imi apar imagini cu ea, cu rasul ei, ascunsul sub banci, dansatul tarziu, certuri de tot rasul, datul din cap si alte amintiri care nu merita dezvaluite pe "lumea blogului". Hopa! Apar ochii lui! Nu! Imi scutur capul! Pleaca!
Privesc in jos si ii vad reflexia in apa. Da cu pumnii in oglinda apei ca sa o sparga, sa se elibereze si sa patrunda din nou in mintea mea. Am emotii, da' imi trec usor cand vad ca nu reuseste. Deci acolo imi pot ascunde amintirile dureroase sau cele pe care le vreau uitate. Asta inseamna melacolia!
E bine ca voi uita de el, ca voi trai cu ea in gand oricat de departe s-ar duce, dar trist ca imi voi pierde viata zburand.
Ora 24. (A 100-a postare din jurnalul meu, Leicy)

Tavanul meu

Trantesc usa din camera mea si ma intind nervoasa pe jos. In coltul ochilor se ascund lacrimi de furie. A nu stiu cata cearta cu el.
Ma uit la tavan. E alb si gigantic fata de mine. Incep sa ma descarc pe el. Nu are nici o vina, dar ce sa-i fac daca sta deasupra mea ca un idiot? Ma asculta; doar e un tavan cuminte si incepe sa imi dea sfaturi imaginare: " Ar trebui sa-l uiti, sa-l lasi in spate pe undeva, traindu-ti viata la maxim, sa nu te mai interesezi de el, pentru ca il doare undeva de soarta ta, sa nu-l mai lasi sa profite de tine. Lasa-l! "
Si ma gandesc: e un adevarat prieten tavanu' asta. Il iubesc!
Profit de ocazie si ii mai povestesc petei albe gigantice cate ceva din viata mea. E un foarte bun ascultator si nu are tupeul sa se certe cu mine.
Ma las pagubasa. Renunt la el si la tot! Tavanu' e dedapt subconstientul meu, numai ca sub alta forma. Eu imi zic de fiecare data ca il las in pace. De ce e asa greu? Acuma chiar mi-ar placea sa-mi raspunda cineva, chiar si tavanul.
PS: nu e o foarte buna postare, dar am promis ca scriu ceva despre tavanul meu si trebuia sa ma tin de cuvant :)

O dimineata blegita

Ma trezesc... Ma trezesc cu puchini la ochi, cu parul in toate directiile si cu mainile blegite. Imi trag o pereche de pantaloni pe mine, un tricou care miroase a pasta corectoare si ma indrept cu incetinitorul spre baie. Drumul e lung, obositor, iar masinaria de facut cafea a mamei ma zgarie pe creier. Ajung in fata usii de la baie. Nuuu..nu pot! E prea greu de deschis! Trebuie sa o fac! O fac pentru...pentru...nu stiu...cineva! Iei! In sfarsit am reusit. Deja am febra musculara la mana dreapta. Dau drumul la apa rece la si ma stropesc in exces. Trezirea!
Ma uit in oglinda! Aoleu! Fata mea! Ce s-a intamplat? Apoi imi amintesc ca asa am eu moaca cand ma trezesc si ma linistesc. Ma privesc incruntata in oglinda timp de cateva minute, apoi imi iau periuta si pasta de dinti si incep sa ma spal ca un om normal. Termin cu spalatul, sar peste asa zisa "gimnastica de dimineata" si deschid total plictisita calculatorul. Aceeasi oameni pe mess, aceeasi plictiseala si aceeasi disperare de a face ceva nou.
Deschid geamul pentru "a-mi limpezi mintile". Nu! Nu din nou! Ploua!
Mai butonez ceva pe ici - colo si renunt si la calculator.
Ce sa fac? Gata! Am o idee geniala! Ma voi intinde pe jos, studiez tavanul, iar maine voi scrie o intreaga poveste despre cat de captivant poate fi chestia mare si alba de deasupra mea.

Ziua de dupa...

Deschid ochii.Geamul e larg deschis, tractoarele si alte masini zgomotoase imi canta in urechi, Raluca dorame langa mine, iar eu stau si ma gandesc unde am fost aseara. In momentul asta stiu doar ca parul mi-e duhuros de la radacini la varfuri, gatul ma doare cumplit, iar capul e atat de greu incat nu pot sa-l mai controlez si cade pe spate. Imi fac curaj si ma uit la ceas: 8:00. De ce m-am trezit atat de devreme?
Imi amintesc asa:
Am intrat cu noduri in gat si emotii in stomac, urcand niste scari nu foare de lux, intr-o incapere super ok pentru inceput. M-am asezat la o masa cu niste prieteni, asteptand sa cante cineva pana in ora 9, fiind anuntata ca la 8 gata, se da startul. TEAPAAA!
Pe la ora 10 urca pe scena. Lumea se aduna in jurul lor, ii aclama, totul e bine; pana cand...ce se intampla? Se strica chitara unuia. Aoleu, ghinion. Ia sa ma car acasa imi zic in gand.
Ma uit la Para, nici ca ar da semne de plecare, Raluca? Nuuu.. e prea scufundata in peisaj. Deci, raman sa vad mai departe.
Din cate stiam eu, urmau niste grohaieli, in sensul de rock dur (foarte dur), metal...
Hm...intra pe scena vestita formatie. Incepe sa cante, sa urle, sa zguduie boxele de la atatea chitari si tobe. Eu? Cum am reactionat? Doar putin uda la fund. (glumeam).Mi-am propus sa dau din cap asa ca de pe la a doua melodie iau pozitia si sa imi imprastii parul in toate directiile.
In fata mea: pletos, dreapta: ciudat, stanga: my friends, spate: drogat. Si ma gandesc atunci: Dumnezeule, unde am ajuns? De la filmu' Toy Story (unde sala era goala) in localu' asta plini de rockeri.
Vibreaza telefonul: ups, mama! Ma strecor printre inaltoci, imping usa grea a localului si... surprise, surprise! Nu vad nimic! Fum peste tot! Ce mai e si asta? Pe jos stau ingramaditi vreo 20 de oameni cu tigari in gura. Telefonu' continua sa vibreze! In sfarsit ies afara si vorbesc cu parintii. Imi impun o ora la care sa ajung acasa.
Intru din nou in Hand, fiind aceeasi atmosfera. Imi anunt prietenele ca nu mai pot sta foarte mult, insa una dintre ele zice: 11:30. Dau mesaj la parinti. N-am facut bine! Vibreaza telefonu'!! Din nou: strecoara-te printre rockeri, coboara scari, urca scari, iesi afara, cearta-te cu ai tai si anunta-ti prietena ca te cari acasa.
Intr-un final am ajuns in patul meu, cu capul greoi, reusind incordandu-mi fiecare muschi al gatului sa ma spal. Deschid geamul si incerc sa ma culc.
Adorm peste cateva ore bune, apoi o trezesc pe Raluca la 8:00.

Tu.

Nu voi mai scrie pe tiparul: de cate ori; devine plictisitor.
"Pleci? Da! De tot? Da. Te muti adica? Da mai !"
Si incep. Incep atunci sa imi amintesc fiecare ras cu ea, sau mai bine zis fiecare lacrima de la excesul de veselie. Fiecare barfa in toiul noptii, fiecare cantec cantat cu ..ea, fiecare sfat super mega dat in legatura cu diversi "bombonei" (cum ii numim noi).

Para: vai
Para: mi s-a facut pielea de gaina
Para: :|
Ilinca::| (sa nu exageram :)))
Para: :))
Para: da mai pe bune :-<
Ilinca: sa continui sau e cacat?
Para: e super-mega misto :)) :x
Ilinca: :))
Ilinca: se numeste Tu.
Para: daaa continuaaa !
Ilinca: =))
Para: :))
Para: zice lumea ca.... :-s
Ilinca: ca ce?
Para: suntem lesbi putin
Ilinca: sa stie toata Romania ca pleaca my bf :))
Para: :))
Ilinca: :))
Para: scrii la sfarsit... for Para
Para: :))
Para: ;;)
Ilinca: da ..eventual pun conversatia asta pe blog
Ilinca: :))
Para: =))
Ilinca: serios de nu:))
Para: :))
Para: seriso de pune-o
Para is typing a message.
Para: *serios

Cam asa vorbim pe mess, cand toata lumea e calma, ca de obicei dam sute de emoticoane la niste glume proaste da' ce mai conteaza? Daca radem, daca radem pana ne cacam pe noi asta e cel mai important.
Ce mai facem noi impreuna?
Pai... ne aratam burtile in ora de mate ca sa vedem daca am mai slabit, dansam ca 2 idioate pe melodia " Oh, I wish i was a punk rocker " , cantam la lume prin microfon, ne deprimam impreuna, strabatem tot copoul de vreo 2-3 ori, ne holbam la Jon Lilygreen (acum am mai renuntat la obiceiul asta), facem din degetele noastre niste pistoale si spunem FIRE la oamenii care trec, ne inecam cu suc atunci cand papagalul ei incepe sa "cante", ne udam cu furtunul si spunem ca ne curatam de toti super baietii (cu toate ca a doua zi ii contactam imediat), cadem in boscheti cu rolele de fata cu diversi profi si...scriem liste cu ce ar trebui sa facem vara asta, inainte ca ea s-o stearga din Romania.
As mai continua da' ma contacteaza acuma pe mess si trebuie sa ii raspund. Vede ea postarea mea super si...
Pentru Para (of course) PS: Poate poti veni la mine mai devreme.

De câte ori? (cum ar fi?)

De cate ori nu am dat muzica la maxim...sa-mi ajunga in creier, sa zdruncine totul in mine, doar ca sa ma gandesc la tine, la mangaierea ta calda, la stropii ploii ce cadeau din ambudenta pe umarul dezgolit, la ochii ce imi trimiteau mereu priviri strapungatoare, ranindu-mi inima de fiecare data.
De cate ori nu m-am gandit cum ar fi daca as fi cu tine, daca ti-as putea simti respiratia pe pielea mea, daca te-as putea intreba orice si daca totul ar fi atat de simplu.
Cum ar fi daca tu ai citi ce scriu? Si..ai spune ceva, mi-ai raspunde?
Cum ar fi daca nu ai mai exista sau cum ar fi fost daca nu ai fi existat?
Cum ar fi fost daca nu te-as fi vazut niciodata? (mai bine?mai rau?)

For ever young. I wanna be for ever young.

Am 14 ani. Ma simt tanara. Cu toate astea mai am un an si ajung la jumtatea lui 30. Deci...sunt batrana. Ma intreb cum ma comport? Da, cred ca stiu, ca un copil. Sunt copil, un copil batran? Asa e toata lumea? Sufletu' se schimba? Da' caracterul?
Deja mi se face pielea de gaina cand ma gandesc ca nu exista nici o cale de a opri timpul pentru o ora macar. Sa am cand sa pozez fiecare ras al prietenilor, fiecare lacrima a unui coleg cand ia 3 la fizica, fiacare gluma a profului de mate, fiecare strop de apa ce iese dintr-o sticla de jumatate atunci cand se uda lumea prin curte (ce artistic suna) si fiecare moaca disperata a fiecaruia din clasa cand nu are de unde sa copieze.
Concluzia mea e : I wanna be for ever young!
Pfai..iarasi gateste vecinu' de jos omleta, iarasi imi vine la baie, iarasi mi-e foame, iarasi trebuie sa ma schimb in pijamale, iarasi trebuie sa ma spal, iarasi trebuie sa-mi fac patu', iarasi trebuie sa ma culc si iarasi trebuie sa ma trezesc...daca ar fi sa continui, pana maine dimineata as lesina cu capul pe tastatura, scriind idioteniile mele din cap.

Lipsa de inspiratie.

Cu laptopul in brate, cu chitara pe pat,cu geamul larg deschis, cu imaginea ochilor lui in minte, cu muzica ce-mi dezordoneaza toate amintirile prin cap, cu lumina intunecata a norilor fumurii in camera, cu speranta de a avea inspiratie sa scriu ceva pe blogu' asta "super tare", incep sa butonez, sunetul tastaturii provocandu-mi o usoara greata ( si nu stiu de ce ).
Pur si simplu nu am inspiratie. Scriu fraze fara sens,(disperarea de a comunica cumva cu lumea "blogului") repetandu-mi de sute de ori in gand sa-mi revin si sa incerc sa scriu cate ceva care sa smulga din ochii cititorului o mica 'bucata' de lacrima (de obice nu reusesc) .
Perdeaua o ia razna din cauza vantului, dezlantuindu-se prin camera. Nu aud nimic in jur. Sunt rupta de realitate. Alt om, alta fata cu alt caracter (nu-s o ciudata).
Deci...cum am mai scris, sunt intr-o alta lume. Ce sa fie?
Ma uit in faţă: o pianina, in dreapta: chitara, ma uit la mine: castile. Da...muzica era cea de a doua lume. Suna cam ciudat, dar nu prea stiu cum sa ma exprim mai clar de atat.(asa ca imi pare rau).
Am o vaga presimtire ca nu o sa mai scrie nimic pe aici.
Ce o sa fac in continuare? Voi opri muzica, voi deveni din nou eu, vesela, insistenta, amuzanta si imi voi trai viata cum pot, cum vreau si cu cine vreau.

Ploaia te schimbă

Mă plictisesc cumplit şi ploaia continuă să-şi trimită picăturile de apă pe pământ. Ticăitul enervant al ceasului de pe birou mă duce la exasperare. Timpul trece, iar eu stau şi mă holbez la geamul pictat de stropi. Deschid nervoasă fereastra şi totul se schimbă. Ridurile de supărare, ce se formaseră pe fruntea mea, dispar ca prin magie, genele arcuite şi negre poartă acum pe vârful lor picături minuscule de apă mângâindu-mi prin mişcări încete ochii obosiţi.
Sunt calmă acum. Aerul nepoluat îmi limpezeşte pe loc mintea. Murmurul plăcut şi
liniştitor al frunzelor copacilor, la contactul cu apa, mă trezeşte la realitate: e o nouă zi din viaţa mea.
Îmi fac curaj şi întind mâna spre cerul senin, de un albastru închis. După doar câteva secunde o retrag. Stropii se scurg cu repeziciune de pe degetele mele. Consider că am fost curăţată de toate păcatele ce le-am înfăptuit până în ziua de faţă. Sufletul meu e acum curat, inima bate din nou pe acel ritm domol şi normal, privirea nu e aceeaşi, e mai încrezătoare, iar degetele nu îmi mai tremură de emoţii neexistente, ca înainte. Păşesc hotărâtă către uşă. O deschid fără pic de frică. Mulţimea infinită de picături de ploaie mă udă din cap până în picioare. Ador sentimentul şi încep să râd singură. Obosesc destul de rapid şi cad răpusă pe iarba moale, ce e ornată şi ea de apă. Mă uit împrejur şi de abia acum văd oamenii de pe stradă ce se uită cam ciudat la mine, însă noul meu comportament îmi spune să mă simt în continuare bine. Totuşi privesc ceasul meu(aburit acum) de mână, încercând să descifrez ora. Într-un sfârşit văd clar: 17:30. Mă ridic şi mă îndrept către uşa de la intrare. O deschid şi fug către camera mea, lăsând urme de apă peste tot.
Mă schimb în haine uscate şi mă gândesc: Poate noul meu caracter e darul ploii pentru mine, sau e una dintre minunile micilor stropi de ploaie? Voi încerca să găsesc un răspuns logic şi credibil în următoarele zile.

Childhood

Mă numesc Leicy şi vreau ca seara asta să scriu a 99a compunere din micul, dar marele meu jurnal cu amintiri.
E trecut de ora 23, iar singura mea prietenă e ceaşca de cafea. Stropii ploii cad acum plictisiţi parcă, pe sticla mizerabilă. Am 24 de ani, iar spălatul geamurilor mi se pare o pierdere de vreme : oricum a doua zi se vor murdări, gândesc eu de fiecare dată, când zăresc mizeria prelingându-se odată cu apa.
Dar să schimbăm subiectul şi să trecem la lucruri sensibile, impresionante, cum ar fi copilăria mea.

LEAGĂNUL COPILĂRIEI

Mă aşez emoţionată pe un scăunel necunoscut mie. Oare ce sentiment îmi va invada acum sufletul? Închid ochii, genele căzând greoi pe pielea albă, pură, catifelată de copil. Un zâmbet sincer a pus stăpânire pe faţa mea. Vântul îmi dansează zglobiu prin buclele negre şi dese. Nu...nu vreau să mai deschid ochii...atunci prima mea dorinţă apare: să nu uit niciodată clipa asta.
Şi...iată-mă acum, cum stau pe canapeaua de piele, în sufrageria mare şi răcoroasă, sorbind cu lene din cafea şi amintindu-mi de copilărie.

PRIMUL PAS SPRE NECUNOSCUT

1 an şi jumătate

Stau plictisită pe jos. Toată lumea trece pe lângă mine şi afişează instant un rânjet. Eu nu reacţionez. Vreau să mă ridic, vreau să stau în picioare. Mă încrunt nervoasă, dorindu-mi la disperare să fiu ca cei din jur: mare.
Îmi încordez cu forţă abdomenul şi picioarele şi sunt hotărâtă: MĂ RIDIC!
Treptat, treptat, parcă devin din ce în ce mai înaltă. Brusc simt o senzaţie de asprime sub tălpi, e covorul nou. Lumea işi întoarce mecanic capul spre mine. 10-20 de perechi de ochi mă priveau cum păşesc graţioasă spre braţele ce tremurau parcă de entuziasmare ale mamei. Păşeam spre necunoscut...

Acum închei odată cu înghiţirea ultimei guri de cafea.
.ORA 24.